Teza mea de doctorat: Dramaturgia românească de după 1945, a fost tipărită în 1979 şi sper că va putea fi în curând citită pe această adresă.

Am lucrat cîţiva ani pentru o teză de abilitare universitară privind exilul lui I.L.Caragiale - au fost cele mai frumoase timpuri şi o să public cândva din ce-am adunat atunci, în anii optzeci, pentru a împleti acest material cu ceea ce l-a confirmat pe aist "boier literar" în evoluţia social-culturală. Conu Iancu îl numea pe Beethoven "boierul".

După 1968, în România generaţia mea se credea "de sacrificiu". Istoria o percepeam ca pe-o brânză elveţiană, numai că erau tocmai golurile care încercau să ne domine capetele. Pe scurt - după 1972 am ramăs după o bursă în Germania. Avantajele libertăţii le-am conjugat cu un încăpăţînarea de-a rezista ispitei consumului de dragul consumului. Golurile m-au urmărit ca un blestem - norocul meu a fost că de la început am putut cunoaşte oameni citiţi şi extem de critici, care-au rămas, în ciuda prăbuşirilor de-atunci, cu creierii intacţi: Günther Spaltmann şi Ştefan Teodorescu, iar, în anii optzeci, Vasile C. Dumitrescu. Dintr-o bucată, deştepţi, iar cu mine, venit din "raiul comunist", îngăduitori la început, mi-au fost dascăli în sensul mare al cuvîntului. Un ataşament cultural dincolo de generaţii. Nepoţii lui Caragiale în bine (Zarifopol ar fi fiul, în acest context), zic eu.